Extremismul care nu-și anunță sosirea: cum se instalează radicalizarea în grupurile noastre apropiate

Suntem o națiune de experți în toate domeniile – de la virusologie la conflicte internaționale, de la analiza pieţelor mondiale la geopolitică. Exprimarea opiniei a devenit o pasiune națională, cu o competiție perpetuă și locuri de onoare greu de umplut. Prin această logică, devenim și specialiști în recunoașterea extremismului.

Știm cum se manifestă. Îl identificăm imediat – acolo pe ecran, cu vorbe fierbinți și tonuri agitate. Îl vedem cum polarizează mulțimile, împărţind realitatea în două tabere ireconciliabile, ca și cum lumea nu ar fi fost niciodată una și indivizibilă. Această simplificare binară funcționează pentru că două poziții sunt ușor de controlat și de gestionat.

Și totuși, extremiștii sunt mereu alții. Mereu în altă parte. Noi, sigur, nu. Această iluzie de protecție e probabil cea mai ingenioasă apărare pe care a inventat-o societatea pentru extremism – similar cu modul în care diavolul și-a convins victimele că nu există.

Când extremismul nu vine cu uniformă

Există o prejudecată liniștitoare: pentru a fi extremist, trebuie să ai o organizație politică, o ideologie sistematică, un dușman clar și declarat. Realitatea e mult mai discretă și mai greu de sesizat.

Extremismul zilnic nu se prezintă cu manifeste și promisiuni. Vine ca o glumă repetată constant, spusă cu atâta convingere încât se transformă treptat în adevăr acceptat. Vine sub forma unui acord tăcut care se instalează lent în gândirea colectivă, până când nimeni nu mai amintește cum a fost adoptat.

Vine atunci când logica grupului, din lipsă de curaj sau din comoditate, înlocuiește judecata individuală a fiecăruia. Extremismul cotidian nu e o doctrină – e o stare de spirit. Și o stare de spirit nu se vede, se respiră.

Unde apar semnele de alarmă

Radicalizarea se întâmplă în locuri pe care nu le-am suspiciona: în biroul unde toți se prezintă ca o familie unită, în cercul de prieteni vechi, în echipa care se mândrește cu coeziunea ei, în comunitate care crede în armonia sa.

Se întâmplă exact acolo unde vigilența scade. Când mediul pare sigur, nimeni nu ridică vocea pentru a avertiza, fiindcă nu vrea să rişte să fie remarcat. Ce-ar zice oamenii? Suntem persoane responsabile, ne cunoaștem de mult timp. Asta nu se poate întâmpla în cercul nostru. Și totuși, se întâmplă – treptat, aproape imperceptibil.

Atunci când autoritatea morală se slăbește, cineva o preluează. De obicei, nu cel mai chibzuit din grup – acela e paralizat de dubii care nu-l lasă în pace. Locul i se ia celui mai sigur pe sine, celui mai convins. Certitudinea e o consolație în vremuri tulburi.

Vocea care vorbește cu tărie și în cuvinte simple câștigă influență nu pentru că spune adevărul, ci pentru că în absența unei orientări comune, tonul său e confundat cu înțelepciunea.

Soarta celor care pun întrebări

În orice grup care se radicalizează în această manieră, există câțiva care observă ce se petrece. Care încearcă să numească realitatea, care pun întrebări care stânjenesc, care vorbesc despre lucrurile evidente pe care toți le ignoră.

Destinul lor e previzibil și, într-un fel, tragic-comic. Nu sunt contrazişi direct – asta ar conferi greutate argumentelor lor. Sunt pur și simplu șterși, făcuți invizibili. Grupul nu-i atacă, pentru a nu-i acorda legitimitate. Îi ignora.

Cum ne apărăm

Și ajungem din nou la punctul de plecare: convingerea că extremismul se află oriunde, doar nu la noi. Că noi, care ne cunoaștem, care acționez cu bună-credință, care suntem oameni rezonabili, suntem cumva imuni.

Antidotul e la îndemână: vigilență față de propriul mediu, atenție la momentele când consensul devine prea comod, observație asupra vocilor care dispar fără a fi greșit cu ceva. Atenție la certitudini care nu mai au nevoie de dovezi.

Extremismul din jur nu vine cu sirene și fanfare. Nu se anunță. Vine cu zâmbetul cuiva pe care-l știi de ani. Se așează liniștit pe scaunul alături de tine, comandă ceva de băut și se poartă ca normalitatea.

Nu face gălăgie. Îl recunoști doar atunci când observi că nu mai îndrăznești să spui anumite lucruri cu voce tare, din teamă să nu deranjezi. Și singura ta justificare e: ce-ar zice oamenii?