Adolescenții din Alba pleacă din liceu fără direcție: ateliere gratuite pentru a-și descoperi potențialul

O muncă voluntară pentru a ghida tinerii

Ioana Albulescu, consilier vocațional cu acreditare profesională, s-a angajat într-o inițiativă dedicată tinerilor din Alba care se află la cumpăna între viață de licean și alegeri pentru viitor. După peste 20 de vizite în clase din întreaga județ — de la Alba Iulia până în Munții Apuseni — ea a identificat probleme profunde în modul în care adolescenții sunt pregătiți pentru etapa următoare.

Talent Coffee și ateliere practice

Inițiativa sa cuprinde Talent Coffee, o serie de întâlniri gratuite în mediul unei cafenele, dedicate orientării vocaționale. Prima ediție s-a desfășurat pe 28 aprilie 2026, iar Albulescu intenționează să repete întâlnirile în fiecare marți. Paralel, ea organizează ateliere tematice în care tinerii pot explora culisele diferitelor industrii. De exemplu, pe 8 mai, a fost programată o sesiune dedicată sectorului beauty, organizată la un salon profesional.

Ce observă Albulescu în clase

Lucrul direct cu adolescenții, în medii școlare reale și prin exerciții interactive, a relevat trei probleme recurente.

Moștenirea emoțională asupra muncii: Mulți tineri au preluat, fără a-și alege, o viziune pesimistă asupra muncii, transmisă de părinți și adulții din jur. Concepția că munca este grea, obositoare și că banii se câștigă doar prin efort și suferință modelează deciziile lor.

Dependența de răspunsuri externe: Elevii se întreabă "Ce să aleg?" și "Unde mi-e mai bine?" în loc să-și pună întrebări proprii. Sistemul educațional îi pregătește să ofere răspunsuri corecte la întrebări puse de alții, nu să exploreze cine sunt ei.

Antreprenoriatul ca scurtătură: Un trend mai nou și îngrijorător este ideea că antreprenoriatul oferă o cale rapidă și sigură. Mulți tineri cred că există o formulă magică sau un mentor care îi poate propulsa rapid, fără să treacă prin etapele lente de auto-cunoaștere și construire reală.

Cazuri concrete din teren

Într-un oraș mic, unde penitenciarul local oferă joburi sigure și bine plătite, Albulescu a pus o întrebare simplă într-o clasă de clasa a XI-a. Șapte din 25 de elevi au răspuns în cor că vor lucra acolo. Motivul? Doar siguranța și salariul. Niciun cuvânt despre ce le place sau ce i-ar atrage.

Într-o clasă de liceu tehnologic cu 25 de băieți care studiau mecanică auto, a încercat un exercițiu: să-și imagineze că sunt toți candidați pentru un singur post și să o convingă pe ea că merită locul. Răspunsurile au fost generice — "dau tot ce am mai bun" — și conversația s-a oprit când a încercat să afle cine sunt ei cu adevărat. Nu pentru că nu sunt nimeni, ci pentru că nimeni nu i-a ajutat vreodată să se vadă ca indivizi cu valoare distinctă.

Talentele ascunse și pasiunile considerate frivolă

Adolescenții știu pe de rost că "cu pasiunea mori de foame". Dar noțiunea de talent le este străină, nu pentru că nu au, ci pentru că nimeni nu i-a ajutat să-l identifice ca resursă concretă.

Tinerii din mediul urban au pasiuni — muzică, desen, sport, limbi străine — dar le văd drept hobby-uri, nu cariere. Când Albulescu menționează ingineria de sunet, aceasta pare abstractă și lipsită de valoare. Totuși, fără un inginer de sunet excepțional, cea mai bună piesă muzicală sună prost. Totul ce se întâmplă în culisele scenei rămâne invizibil pentru ei.

Adolescenții din mediul rural au, paradoxal, o relație mai sănătoasă cu munca. Sunt obișnuiți să facă, să construiască, să rezolve probleme concrete. Totuși, și ei rămân cu același gol: nu știu să exprime ce anume îi face valoroși și inlocuibili.

Ce se pierde între clasa 0 și liceu

Albulescu a observat o diferență semnificativă atunci când a vizitat o clasă de clasa 0. Copiii de șase ani vorbeau liber despre ce le iese bine, ce fac cu plăcere, ce oferă celorlalți — fără rușine sau ironie. Undeva între clasa 0 și clasa a XII-a, această voce se pierde. Se întâmplă treptat, prin capitulări mici în fața așteptărilor altora și prin ani de răspunsuri la întrebări puse de alții.

Ce ar trebui să se schimbe

Albulescu nu cere o reformă vastă a sistemului. Cere ceva mai mic și mai realizabil: un spațiu — o oră, un atelier, o conversație structurată — în care elevul să lucreze la sine, nu pentru o notă, ci pentru a răspunde la întrebarea fundamentală: cine sunt și ce știu să fac?

A văzut transformarea care se produce atunci când un adolescent de șaisprezece ani realizează pentru prima dată că ceea ce face bine și fără efort are valoare reală pe piață. Că nu trebuie să renunțe la pasiunile sale pentru a fi serios, ci poate construi ceva din ceea ce este deja.

Acel moment nu se poate cumpăra, dar se poate crea. Și responsabilitatea — a profesorilor, părinților, oamenilor din business — este să-l creeze mai devreme, înainte ca tinerii să plece din școală după ce au ales în funcție de ce era disponibil, nu de cine sunt ei.